Lecţie, fragment, anotimp Joi, dec. 10 2009 

Şi vine toamna, se numără bobocii, nunţile şi kilometrii parcurşi. Ies pe minus, visez la zile nebune de ski în Carpaţi şi-mi promit să le arat ce pot. Am învăţat să schiez cu ajutorul articolelor de pe Internet. Recomand. Când vă apucă disperarea că sunt 50 de centimetrii de zăpadă la Predeal şi nici un doritor să vă însoţească, daţi căutare după „lecţii de ski online” sau „cum să înveţi să schiezi în 5 lecţii” şi vă garantez că nimeni nu va mai face cristiane pe pârtie ca dumneavoastră. Pentru că este o diferenţă măricică între lectură şi practică, nu vă descurajaţi când participanţi binevoitori la sporturile de iarnă vă recomandă să vă lăsaţi de ski şi vă doresc să vă găsească în viaţă la următoarea coborâre. Senzaţiile sunt de neuitat (cel puţin în săptămânile în care persistă vânătăile). Statistica zilelor în care totuşi am schiat pe zăpadă şi nu pe world wide web este imposibil de alcătuit; lipsesc datele experimentale.

Şi dacă vine toamna, plouă. Când plouă, urbea se transformă într-un câmp de bătălie feroce. Scaunele din tramvai, încinse şi nedorite vara, sunt redute greu de cucerit. Merită să încasezi o umbrelă udă în coaste în timp ce pui piedică unei bătrânele zâmbitoare; orice război are şi victime. În plus, toată lumea ştie că zâmbetul nu este la modă în acest sezon.

Îmi sună telefonul. Un prieten plecat în ţări străine, europene şi relaxate mă invită la o întrevedere. Deci totuşi nu duc gunoiul astăzi. Mă învoiesc de la servici şi plec. Locul magic de întâlnire: gara. Prietenul vesel, eu sclipitor. O zi ruptă din rutină este o zi câştigată. Ţările relaxate au prostul obicei de a obişnui oamenii cu binele. Întoarcerea la originile europene de est este bulversantă şi înspăimântătoare. Prietenul se vaită obosit de aglomeraţia bucureşteană şi de arşiţa lunii iunie. Zâmbesc îngăduitor şi mândru că am anticorpi şi mă mai plec o dată în faţa relativităţii lui Einstein. E încântător Bucureştiul într-o zi de lucru, la o oră anterioară sfârşitului de program. O crâşmuliţă drăguţă, numită solemn pub, îmi serveşte un rom rece cu apă şi cola şi prietenul se miră de alcoolismul meu timpuriu. Ah, viaţă bună cu miros de gară.. Seara se încheie cu bine, în discuţii despre tărâmuri fericite, folosind comparaţii dese.

Adorm gândindu-mă la ce-am avut, ce-am pierdut, ce-aş fi vrut şi ce n-am putut. Aceleaşi socoteli mereu, aceeaşi relativitate a unghiului de deschidere. Prietenii plecaţi departe îmi dau satisfacţia că am rămas acasă. Realizările lor net superioare îmi dovedesc că sunt rezistent. Dacă ţara asta e doar un exemplu de „aşa nu”, înseamnă că eu merit o statuie pentru tărie şi eroism. Din păcate toţi mă întreabă ce am mai făcut nou şi asta îmi strică bucuria. Revin cu amănunte.

Noaptea Sfântului Andrei Luni, dec. 7 2009 

Încet, fără grabă, mă-nghite zăpada.
Întunericu-mi intră în ochii speriaţi
Lumea-i străină, iele şi draci.

Nu mai am sâni, nici trup, nici grosime
Sunt suflet acum, o parte din tine.
Cu braţele-mi strâng genunchii la piept
Să nu-mi fie frig, să nu pot să plec.

Îmi curge-ntuneric în minte, pe mâini.
Dispar în nefiinţă, în somn şi în ieri
Amintire, te rog să nu pieri!

Să redefinim termenii din dicționar (III) Duminică, nov. 29 2009 

ÎNCRÉDERE s. 1. (pop.) crezare, crezământ, (fig.) credit. (Se bucură de ~ lui.) 2. (livr.) confienţă, (înv.) credinţă. (Nu am ~ în el.) 3. nădejde, siguranţă. (Pot să am ~ în voi?) 4. optimism. (Priveşte cu ~ viitorul.) încrédere s. f., g.-d. art. Încréderii (dex-online)

Încrederea este un principiu fără de care omul nu ar putea supraviețui. Dacă nu ar fi convins că mâncarea îi face bine, că obositorul proces de inspirație-expirație nu-l omoară, că somnul nu îi este dăunător, viața noastră așa cum o știm n-ar fi existat.

Fiind un lucru atât de important, de-a lungul timpului i s-au adăugat multiple valențe. Avem încredere întâi în părinți, apoi în profesori. Credem în autorii cărților de școală și a celor de povești. Ne câștigă încrederea cel mai bun prieten, prima dragoste. Cred că deja am ajuns prea departe și am trecut cu vederea primele dezamăgiri, primele distrugeri brutale ale încrederii. Primul prieten te poate înșela cu prima dragoste. Constați că profesorii din liceu ți-au spus numai varianta pe care o știu, iar la examene te-ai ales cu subiecte necunoscute. Părinții te-au protejat ascunzându-ți ceea ce ai fi vrut să afli deja.

Puțini dintre oamenii pe care îi cunosc au reușit să-și păstreze încrederea în valorile care le-au dat aripi odată și în oamenii care le-au fost aproape.

Vrând nevrând, trebuie să ai încredere în oameni necunoscuți. Trăim în societate și asta presupune să nu dăm bir cu fugiții din fața celorlalți. Așadar, înșelați de apropiați, trebuie să ne încredem în necunoscuți. În politicieni, în polițiști, în medici, în șefi, în vecini, în colegi, în vânzători. Și-atunci cum să nu credem în cel drag? Cum să ne îndoim de bunele sale intenții? Cum să nu răsuflăm ușurați când intram pe ușa casei. Acolo nimeni și nimic nu ne va răni.

Dar cel drag nu se vinde bine. Prietenii nu se jură că sunt mană cerească în viața ta. Pe mașinile de poliție scrie „Siguranță și încredere”. Politicienii jură câte-n lună și în stele. Medicii vă spun grav: „aveți încredere, e o operație de rutină”. Reclamele abundă de sloganuri „cel mai bun”, „cea mai eficientă”. Și în fața acestei avalanșe de oferte bune, prietenul nu știe să spuna decât „dacă ai nevoie, sunt aici”.

Mi s-a părut chiar amuzantă și ironică traducerea încrederii în optimism. Ei da, să vedem jumătatea plină a paharului, că tot n-avem altă variantă.

Profil radiografie electrocardiogramă Joi, nov. 26 2009 

Timpul trece. Iată o cugetare adâncă. Relativ sau nu, mai repede sau mai lent, fără o cale de întoarcere descoperită şi uzuală.

Mă întreb tot mai adesea ce am făcut într-o zi anume. Memoria mi se pare a fi un şvaiţer uriaş în găuri şi sărac în brânză. Ştiu sigur că ziua are 24 de ore a câte 60 de minute fiecare, dar nu reuşesc a regăsi nici jumătate din ele. E 7 dimineaţa (sună ceasul, mă trezesc o dată, mă trezesc de două ori), apoi direct 11 (uf, cât mai e până la pauză), 12 30 (începutul pauzei de masă), 14 (a trecut pauza, îmi fac o cafea şi aştept..), 17 (încă puţin, încă puţin), 18 (gata, plec!), 20 (mănânc de prânz şi de seară), 23 (mi-e deja somn). Sunt doar vreo 50 de cuvinte care adună întreaga zi.

Ştiu că alţii trăiesc altfel şi, teoretic, ştiu că stă în puterea mea să trăiesc şi eu altfel. Aparent însă, nu am curaj pentru asta. În plus, nu am nici un talent care să-mi permită să fiu pe cont propriu, întreţinându-mă din propria pasiune. Aici n-am încotro, trebuie să muncesc.

Mare parte din zi trece deci la birou. L-am înfrumuseţat (conform sfaturilor din revistele colorate) cu flori şi jucărele, pixuri şi o trompetă de la ultima petrecere de firmă. Îmi fac zilnic un ceai sănătos (verde sau negru) şi, din timp în timp, câte o cafea.

Am Internet. Îl folosesc pentru documentare de prin reviste, participări la concursuri on-line, muzică, evenimente de prin urbe (concerte, târguri, spectacole).. a, şi uneori (rar în ultima vreme) caut informaţii şi noutăţi legate de formarea mea profesională. Ca un cetăţean onest, modern şi familiarizat cu tehnica, uneori scriu pe bloguri. Ca persoană lipsită de atingerea muzelor, uneori scriu poezii pe site-uri de profil.

Ha, nu vă spun câţi ani am. Cumva am ştiut că la asta vă e gândul, dar nu, nu vă spun. Am să mă laud însă că nu vizionez telenovele, nu ascult manele şi nu merg la pădure la grătar. Aşa se laudă lumea în ultima vreme. Ca şi cum ar spune: „Eu nu omor, nu fur şi nu umblu cu înşelăciune”.

În jurul meu lumea e vie. Colegii muncesc (la fel ca mine, cu ochii numai în monitor, şi ei au Internet), prietenii se ceartă, se plimbă, se iubesc, strada respiră arşiţa verii cu praf şi transpiraţie. Uneori privesc pe fereastră şi zăresc jumătate de copac şi un acoperiş de fabrică. Zilnic, de la 9 la 18. Lumea e veselă când sunt destule scaune libere în tramvai.